„Zâmbesc pentru că încă mai joc, pentru că încă mai simt aceleaşi emoţii ca acum patruzeci și patru de ani la auzul gongului care anunţă intrarea în scenă, pentru că mai sper că voi citi în ochii doamnelor, atunci când ne vom întâlni pe stradă, acelaşi zâmbet dintotdeauna. Chiar dacă atunci eu îmi voi plimba fericit primul nepot, o fetiţă al cărei arbore genealogic cuprinde atâtea naţii, încât al meu pare o glumă... O fetiţă care va fi cetăţean englez, din tată român, fiul meu, şi mamă jumătate chinezoaică, jumătate thailandeză.  

Mă gândesc la această minune cu acelaşi zâmbet cu care mă uit la sfârşitul fiecărui spectacol către Domniile Voastre cum vă ridicaţi în picioare şi ne aplaudaţi cu generozitate. Este un zâmbet de bucurie şi mulţumire pentru căldura şi dragostea cu care ne răsplătiţi pe noi, actorii, după fiecare spectacol. Acelaşi zâmbet îl am şi acum, la încheierea acestor povestiri, la care evident că nu-mi doresc să vă ridicaţi în picioare, dar pe care vă rog să le citiţi cu îngăduinţă, iar pe mine să mă răsplătiţi cu un gând bun.  

Al vostru pentru totdeauna, Vladimir Găitan