În fiecare seară, Julian, tânăr profesor și „scriitor de duminică, improvizează scurte povestiri despre copaci pentru a o adormi pe Daniela, fiica lui vitregă, un ritual de la care nici adultul, nici copilul nu se abat niciodată. Nici măcar în seara în care Veronica, soția lui Julian și mama Danielei, întârzie inexplicabil de mult. Cuprins de panică, profesorul se teme că a fost părăsit și își petrece noaptea scriind despre cea care îi este soție, despre viața lor împreună, despre trecut, promițând că își va încheia povestirea când Veronica va ajunge acasă ori atunci când va căpăta certitudinea că femeia a dispărut pe veci. Romanul îl poartă pe cititor într-un subtil joc al trecutului cu prezentul, dar și al prezentului cu viitorul, căci Julian își imaginează ziua în care Daniela, în vârstă de 30 de ani, îi va citi însemnările din noaptea care le-a schimbat viețile pe vecie.
„ Acum citeşte, e cufundat în citit: se străduieşte să-şi închipuie că nu cunoaşte povestea şi, pentru scurt timp, iluzia îi reuşeşte – se lasă purtat cu inocenţă şi timiditate, convins că are în faţa ochilor textul altcuiva. Totuşi, o virgulă prost pusă sau un sunet mai aspru reuşesc să-l aducă la realitate: este atunci, din nou, autor, autorul a ceva, un fel de poliţist al propriei persoane care îşi sancţionează greşelile, excesele, pudorile. – Alejandro Zambra