„Un poem al vieții câmpenești″, așa cum aprecia criticul Eugen Lovinescu, Viața la țară, cel mai apreciat roman din ciclul Comăneștenilor, este o frescă a societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Urmărindu-și obiectivul de „a crea o literatură națională″ și a o pune în legătură „cu ceea ce este omenesc și deci etern″, scriitorul zugrăvește traiul liniștit, patriarhal, tradițiile de familie și iubirea, toate împletite cu elogiul frumuseții pământului natal. În acest ansamblu se conturează figura Sașei Comăneșteanu, „unul din tipurile cele mai ideale de feminitate din toate literaturile″ (Garabet Ibrăileanu).
Lirismul Vieții la țară este înlocuit, în Tănase Scatiu, cu episoade dinamice și cu o analiză psihologică subtilă a unei tipologii umane: aceea a parvenitului, a vechilului ajuns mare proprietar, incapabil să-și depășească condiția. Al doilea roman al ciclului denunță procesul istoric de ascensiune socială a arendașului arivist, în paralel cu decăderea clasei marilor proprietari rurali; în acest context, destinul lui Tănase Scatiu este exemplar în plan social și moral.