„ Reglementarea creditului de consum datează din anii 1960 și 1970 și avea ca scop principal facilitarea accesului la bani în termeni și condiții rezonabile. Creditul de consum a rămas un domeniu pentru specialiști, de ambele părți ale pieței: avocații consumatorilor și avocații băncilor. Creșterea puternică a creditului de consum a adus treptat în centrul atenției politice latura întunecată a creditului. Cine ar trebui să suporte pierderea în cazul în care consumatorul nu mai poate plăti împrumutul, nu pentru că nu mai vrea, ci pentru că nu mai poate, pentru că și‑a pierdut locul de muncă sau pentru că a divorțat? Răspunsul juridic a fost stabilirea unui nou domeniu de drept: insolvența consumatorilor. Multe țări occidentale au introdus reglementări speciale cu cerințe foarte divergente. Unele se concentrează pe obligația morală de a plăti datoriile și insistă asupra unor condiții categoric înguste de comportament economic sănătos, în timp ce altele, în special în regiunea anglo‑americană, doresc să ofere consumatorilor o a doua șansă, ceea ce reduce și demoralizează în mod necesar cerințele. În ultimii ani, a existat o tendință către ultima variantă. Ambele abordări sunt unite prin punerea în prim‑plan a comportamentului individual, chiar dacă abordarea celei de‑a doua șanse permite o legătură mai puternică între comportamentul individual și raționalitatea pieței.
Prăbușirea Lehman Brothers a schimbat fundamental perspectiva. În UE, două probleme au dominat discuțiile: în Spania, cumpărătorii nu și‑au mai putut plăti creditele ipotecare și au fost nevoiți să își părăsească locuințele sub presiunea băncilor; în statele membre care nu făceau parte din zona euro, ratele dobânzilor la creditele în valută au explodat. Până în prezent, multe chestiuni juridice, dar și multe probleme economice și sociale rămân nerezolvate, toate în jurul căutării unei distribuiri echitabile a riscurilor. Ca să gândim pozitiv, prăbușirea Lehman Brothers a adus creditul de consum și datoriile de consum de la periferie în centrul atenției publice.
Literatura juridică s‑a îmbogățit considerabil de‑a lungul anilor. Zeci de cărți tratează creditul de consum, insolvența și îndatorarea consumatorilor. Cu toate acestea, problemele asupra cărora se concentrează Cătălin-Gabriel Stănescu în cartea sa cu titlul provocator,  Un eșec premeditat? Reglementarea colectării informale a datoriilor în UE, au rămas mult timp subinvestigate, unde granițele dintre comportamentul legal și cel ilegal devin rapid neclare. Ce posibilități și ce drepturi au băncile de a‑și determina debitorii să își ramburseze datoriile cu ajutorul unor părți terțe, cum ar fi agențiile de recuperare a creanțelor? Pot băncile să vândă datoria neachitată, să o deducă din impozit și să externalizeze riscul către companii private, care ar putea folosi metode și mai agresive pentru a forța debitorul să plătească? Există o mulțime de povești în ziare, dar există puține cercetări serioase care să ofere o imagine mai clară a strategiilor, a impactului acestora, a costurilor și a reperelor juridice. Căutarea dureroasă a unui răspuns necesită o înțelegere profundă a mecanismelor pieței și a practicilor comerciale, dar și a încercărilor destul de modeste de până acum ale legiuitorilor naționali sau ale legiuitorului european de a stabili un cadru juridic care să creeze un echilibru corect între consumatori, bănci și companii terțe. Cătălin-Gabriel Stănescu umple un gol imens în discuția de lungă durată privind creditul de consum și îndatorarea consumatorilor, în mod empiric și dogmatic juridic, cu un accent puternic pe reglementarea europeană. ( Hans‑Wolfgang Micklitz  profesor la European University Institute, Departamentul de Drept )