Profesor la Şcoala de Artă Dramatică a  prietenului său Charles Dullin în 1942-1943,   Sartre extrage din teatrul clasic grec şi din Estetica  lui Hegel propria concepţie despre un teatru  auster, moral, mitic, aducând cu un ritual. Propune,   aşadar, un teatru ce transpune într-o ambianță  mitică marile probleme ale epocii contemporane,   care vizează culpabilitatea individuală sau  colectivă și la care ne îngăduie să reflectăm, în  timp ce împrejurări deosebite şi situaţii critice  forţează personajele la o alegere vitală, adesea în  spații claustrale – închisori, camere închise, orașe  asediate, infern. Acestui conţinut moral, dar nu  şi moralizator, i se potrivesc o acţiune scurtă şi  violentă, o montare austeră, o exprimare limpede,   tensionată, sobră, păstrând ceva din pompa antică  şi transformând reprezentaţia într-o adevărată  ceremonie.