Noul volum de poezie al Ancăi Zaharia este şi mai dur, mai direct, violent, sadic, extremist decît  Sertarul cu ură , remarcabilul debut al tinerei poete. E ca un album al lui Ombladon faţă de unul semnat Paraziţii – şi mai crud, mai concret, brut, plin de ură, fără pic de cenzură, speranţă sau intenţie de autoapărare. În  Suicid , Anca Zaharia creează un eu liric feminin frustrat, disperat şi supărat pe viaţă, pe care-l împinge fără pic de milă în ghearele realităţii de aici şi acum (nu număr niciodată ce am, ci ce nu am). Trece prin viol, gelozii absurde, încercări repetate de sinucidere – şi alea ratate, iubiri pătimaşe, naive, jalnice sau ordinare, violenţe, agresiuni sexuale şi jigniri la locul de muncă şi-n relaţii. Un fel de amintiri despre cele mai dureroase, incomode, pesimiste şi penibile situaţii existenţiale şi stări prin care poate să treacă un om de sex feminin – dinainte să se nască (n-a fost un copil dorit) şi pînă în prezent, la maturitate, cînd ştie că nu poate să nască. Un volum original, unic; citeşte-l şi-o să-ţi dai seama că viaţa e frumoasă (în general vorbind, nu neapărat a ta, în nici un caz a eului liric din  Suicid ! (Mihail Vakulovski)