Pentru că literatura, fără a construi o teorie a ei aici, a fost dintotdeauna rezultatul unor procese trăite și exprimate de o categorie restrânsă de oameni. Cu cât au fost mai puține surse de artă și, mai cu seamă, de literatură, cu atât consumul și funcția ei cathartică au crescut, până în punctul în care societatea de consum și evoluția tehnologică au creat iluzia unei apropieri suficiente de tot ce înseamnă operă de artă. Majoritatea oamenilor știu cum arată Mona Lisa, au auzit de Epopeea lui Ghilgameș sau de don Quijote, fără să fi stat în fața picturii niciodată cu adevărat, fără să fi citit paginile pentru a-i descoperi pe eroii amintiți. Tentația consumului parțial, rapid și superficial, dincolo de beneficiile aparente, ar putea reprezenta marele obstacol al lumii puse în fața operei de artă. Răbdarea de a descoperi noul sau lumea, fără garanția că după o călătorie de mii de kilometri, pe pământ sau pe apă, ceva ar putea să se materializeze la orizont pentru a îndeplini toate speranțele căutătorului, ale călătorului, s-a uzat până în punctul în care s-a estompat definitiv. În parte și prin intermediul altei iluzii – că nu mai există nimic de descoperit sau nimic vrednic de căutat.  
Antropologia culturală a lăsat, între multe alte lecții, noii specii de om, una care arată că, pentru evoluție, alteritatea a reprezentat dintotdeauna o etapă dificilă și, de cele mai multe ori, încă de la început, ratată. După cum manifestarea religioasă a fost și rămâne, în ciuda detaliilor legate de rit, similară la popoare îndepărtate și cu diferențe frapante în nivelul social sau tehnologic, diferența nu a făcut decât să mascheze similitudinile existente, imposibil de observat din pricina blocajelor culturale. Acesta este și motivul pentru care am ales să aplicăm una dintre cele mai palpitante ipoteze ale psihanalizei pentru a uni spații culturale diferite, prin intermediul unor opere literare în care arhetipurile au dictat direcții tematice similare, așa cum reflexele psihicului au răspuns în fața unor stimuli asemănători. E ca și cum am spune că, dincolo de cele două pulsiuni, ale vieții și ale morții, identificate cu Eros și Thanatos, omul nu poate exista, animat de nimic sau de o a treia pulsiune pasivă, care-l plasează în postura unei creaturi neimplicate, fără pasiuni sau instincte. În relație cu tipologiile umane și psihologice propuse de marii scriitori ai literaturii universale, putem accepta existența celei de-a treia pulsiuni, discutate de Friedrich Nietzsche, care se integrează marii categorii guvernate de Thanatos, adică pulsiunea puterii sau voința de putere.