Lucrarea Noeminei Câmpean ne oferă un demers exegetic de excepţie dezvoltând, pe parcurs, o triplă performanţă schiţată deja în titlu: un comparatism estetic în proximitatea unghiului psihanalitic atingându-se, adesea, pragul sinestezic între creaţia proteică a lui Strindberg şi polimorfismul artistic al lui Bergman (centrat pe memorialistică, teatrologie şi cinematografie). Apoi, vertebrarea acestei relaţii prin tema durerii inocentului amplificată ca o punte de legătură între tragedia greacă şi drama modernă. În al treilea rând, circumscrierea eşafodajului religios – în speţă luteranismul, dar şi cel propriu-zis artistic, legat de specificitatea avangardismului nordic – şi, prin extrapolare, a celui european, cu precădere din prima jumătate a veacului al XX-lea. Intricate până la osmoză, cele trei perspective conferă lucrării o structură rizomatică şi, mai ales, profunzime interpretativă, toate acestea fiind girate de o triadă metodologică corespunzătoare, respectiv: un  comparatism  multiplu etajat, analiza  interdisciplinară  şi examenul  imagologic  al integralei cinematografice şi teatrologice lăsate posterităţii de Bergman. Rezultanta acestui demers structurat în patru părţi defalcate în capitole şi subcapitole este o personală şi arborescentă meditaţie despre tragicul modern cu punctul de plecare în asumarea firească a concepţiei potrivit căreia destinul este imanent fiinţei umane. Or, tema „durerii inocentului, obsesivă la „duplexul Strindberg/ Bergman, nu doar acompaniază ori exemplifică, ci este parte integrantă din procesualitatea tragicului într-o analiză ce ajunge până la nivelul capilarelor. (Mircea Muthu)