„ Aşteptam romanul domnului Marcu, eram sigur că e vorba de un romancier de cursă lungă. Îi citisem foiletoanele, în ziare, dar şi într-un volum – cartea unui jurnalist de seamă, întâmpinat cu elogii, odinioară, de Mircea Mihăieş. De ce proză scurtă? S-a transferat foiletonistul, înainte de încheierea romanului, în autor de proză scurtă? Fiecare dintre schiţe — fiecare pagină de proză scurtă sau ultrascurtă din acest volum îşi poartă eroii de la minus infinitul unei istorii imposibile în lumea fericită a istoriilor posibile. Fericite. Din lumea abisală a războiului cu palate rarisime, descoperim personajele care işi trăiesc, în locuri mizerabile, anii. După războiul care putea să-i piardă. Un judecător nu vrea să-și amintească de un moment rău al vieții, când a condamnat un nevinovat. Ce-i de făcut? Să se sinucidă? Desigur, nu. Un om se întoarce acasă, în satul său, după ani. Nimic n-a rămas acum cum știa el. Să rămână? Un om bogat, după ce a suit treptele gloriei personale, află că soţia îl inşală. Cu prietenii lui. şi îi spune de ce. Cei doi se întorc în casa lor, în palatul lor, împăcaţi. Sau nu? Cititorul are datoria să prelungească el schiţa — să o integreze în romanul sau romanele sale. Aştept cu încredere romanul domnului Adrian Marcu. Prozele scurte camuflează romanul. Sau romanele domnului Adrian Marcu? – Cornel Ungureanu