Acestea ar fi fazele succesive ale imaginii:
- e reflectarea unei realităţi profunde 
- maschează şi denaturează o realitate profundă
- maschează absenţa unei realităţi profunde
- e fără raport cu orice fel de realitate: îşi e propriul simulacru pur.
În primul caz, imaginea e o bună aparenţă – reprezentarea e de ordinul sacramentului. În al doilea, ea e o rea aparenţă – de ordinul vrăjitoriei. În al treilea, ea se joacă de-a aparenţa – e de ordinul sortilegiului. În al patrulea caz, ea nu mai este nicidecum de ordinul aparenţei, ci de acela al simulării. Trecerea de la semnele care disimulează ceva la semnele care disimulează faptul că nu mai există nimic marchează cotitura decisivă. Primele trimit la o teologie a adevărului şi a secretului (din care mia face parte ideologia). Celelalte inaugurează era simulacrelor şi a simulării, în care nu mai există un Dumnezeu care să-i recunoască pe ai săi, nu mai există Judecată de Apoi pentru a despărţi adevăratul de fals, nu mia există realitatea învierii lui artificiale, căci totul e deja mort şi înviat dinainte. Jean Baudrillard