În amețitoarea galaxie de zei a panteonului hindus, Shiva iese în evidență ca fiind cel mai vechi și cel mai iubit. În zorii creației cosmosului, cu mult înainte de crearea omului, el a apărut sub forma arcașului divin, ce avea arcul îndreptat spre Absolutul cel nerevelat. Lumea este terenul lui de vânătoare. Universul răsună de prezența sa. El este atât sunetul, cât și ecoul. El este atât vibrația intangibilă, cât și substanța infinitezimală. El este atât ruginiul frunzelor uscate, cât și verdele lucios al ierbii încolțite. El este atât barcagiul care ne poartă pe fluviul vieții către moarte, cât și cel care ne eliberează de ciclul renașterilor și ne conferă nemurirea. El apucă, susține, dă drumul și eliberează. El este atât boala, cât și distrugătorul bolii. El este hrana, cel care ne hrănește, cât și procesul hrănirii.   Maiestuozitatea și puterea sa divină sunt reprezentate prin descrieri simbolice  și totodată extrem de realistice, prezentând atât o imagine impresionantă, îndepărtată, distantă și rece în fortăreața sa retrasă din munții Himalaya, cât și una apropiată, binevoitoare și iubitoare, un simbol viu și vibrant al Absolutului.