Fernando Vallejo scrie la persoan­a întâi, într-un stil autobiografic căruia îi manipulează convenţiile astfel încât linia dintre autobiografie şi ficţiune devine foarte neclară. Folosindu-se de personajul principal – un bătrân intelectual care revine, după mulţi ani, la Medellín, împins atât de nostalgie, cât şi de dorinţ­a de a trăi o nouă iubire –, autorul atinge o performanţă rarisimă: în doar o sută şi ceva de pagini, graţie stilului marcat de numai câteva detalii revelatoare (într-o lume a scrisului caracterizată de un nou realism, să-i spunem „realism capitalist, inundat de sute de scene şi de mii de amănunte inutile din punct de vedere literar), reuşeşte să alcătuiască portretul unui mare oraş şi, astfel, portretul unei ţări întregi, lucru realizat până acum de extrem de puţini artişti. Iar portretul, datorită liniei narative mereu surprinzătoare, tensiunii, câtorva exagerări care amplifică realitatea, tuşelor reci, clinice, este înspăimântător.