În 1953, ajuns în cea de-a cincea decadă a vieții sale, Jacques Lacan începe un seminar public așezat sub semnul "întoarcerii la Freud" – în realitate, Lacan viza o reinterpretare radicală bazată pe instrumente eterogene preluate din structuralismul lingvistic, din filosofia germană, din topologia matematică sau din antropologie. Vor urma 27 de ani de prelegeri psihanalitice vii și provocatoare dedicate unor teme diverse (transferul, logica fantasmei, Celălalt, psihoza, formațiunile inconștiente etc. ) și având un public select, format din crema intelectualității pariziene – R. Barthes, M. Foucault, G. Deleuze, F. Dolto, J. Kristeva și alții. Devenind tot mai populare, seminariile vor fi transcrise și publicate de către ginerele lui Lacan, Jacques-Alain Miller, sub titlul generic  Le Séminaire . Prima serie de prelegeri, dedicată "scrierilor tehnice" ale lui Freud, are o valoare aparte, căci constituie o bună introducere în psihanaliza lacaniană și în teoriile sale privind vorbirea și limbajul, Eul și Celălalt, realul, imaginarul și simbolicul și mai cu seamă procesele subtile care au loc în cura analitică.