Sinucigașa în buclă , devoratorul de păcate și oameni,  mâna moartă vie, cotoiul cu nouă vieți și jumătate,  solomonarii negri și moroii avizi de pământ și suflete vă așteaptă, cuminți și răbdători, între paginile unui volum „de groază.
Și, pentru că în horror, la fel ca în viață, nu e bine să te iei prea în serios,  Romanian Gothic continuă moștenirea din Vodcă Roșie. Stilul neaoș al poveștilor, presărat cu umor negru și mituri urbane și rurale, demonstrează că moartea nu scapă de ironie, iar strigoii nu sunt nici ei o categorie privilegiată.
„Supranaturalul se întâlnește cu comunismul și face un sejur în ceea ce numea un clasic meandrele concretului. Fără doar și poate, umorul românesc de cea mai bună factură ne reamintește că fibra acestui popor este una care trece cu mult amuzament prin perioadele de criză, așa cum a fost marea majoritate a perioadei comuniste. (…) Acest melanj extraordinar face din volumul lui Bogdan Piticariu un must-read pentru fanii horrorului. Dacă lărgim puțin orizonturile, dincolo de literatură, putem găsi similitudini și cu corifeii cinematografiei, supranaturalul amintind de filmele unui Murnau sau mai recent ale unui John Carpenter. (Paul Athes)   „Deloc impresionat de apelativele cu iz francofon apărute brusc în vocabularul stăpânului, Fomiţă continua să doarmă, impasibil şi netulburat. Încurajat oarecum de lipsa de reacţie, nea Popa mai coborî o treaptă pe scara politeţii şi strigă, cu un tremolo de primadonă:
– Măi! Bă!
Nimic. Din câte se părea, cotoiul doar ieşise câteva clipe la aer din gropanul improvizat, după care îşi adusese aminte că e puţin decedat. Popa întinse un picior încet, ca din reluare, ralantiul oprindu-se lângă blana zburlită a motanului, pe care o atinse ca o adiere de primăvară. Urmă un ghiont, apoi un şut. Nicio scuipătură, niciun protest. Dar bărbatul tot nu era convins. Întinse mâna după cazma, tot cu discreţie, ca şi cum s-ar fi temut ca Fomiţă să nu-l pândească cu coada ochiului. Apucă strâns unealta şi asupra motanului rebel pogorâră o ploaie de lovituri, de confirmare, validare a decesului, dar şi de frăgezire sau fezandare în calea spre tărâmul fără întristare şi suspin. Mort-mort, dar nu se ştie. Nu se mai ştie. Nea Popa dădea cu cazmaua cum nu dăduse în viaţa lui într-o campanie agricolă de primăvară, când încă mai credea în minunile agrare ale socialismului. Era şi o formă de eliberare după o spaimă soră cu moartea, cam cum se eliberează corporatiştii japonezi de stres, spărgând cu ciomagul oale Ming, în loc de capete de şefi.   „Defunctul parcă fusese îngropat ieri. În fine, cu uşoare ajustări. Costumul negru la două rânduri era impecabil, ca pe manechin, cu dunga pantalonilor ce cădea perfect vertical peste pantofii de lac, ce luceau jucăuş în razele răzleţite ale lunii. Pielea cam stacojie a mâinilor se prelungea în nişte unghii vinete enorme, încovoiate, coroiate. Părul, cu smocuri cărunte, lins, crescuse într-un breton gigantic, des, care-i acoperea în întregime faţa. Prinsă oarecum firav în crucea de lemn de pe piept, una din mâinile-gheare, eliberată din strânsoarea capacului, porni brusc spre cei doi fraţi semiparalizaţi, bălăngănindu-se apoi, cu recul, la marginea cu dantelă a coşciugului, ca într-un salut cordial.   „Dar asta fusese acum două luni şi ea-şi luase gândul de mici de defilare până pe 23 August. Deci acum trebuia doar să-şi facă loc prin mulţimea asta agitată şi să ajungă acasă. Trecu de grosul oamenilor şi ajunse la o porţiune a străzii suspect de liberă, lângă o clădire mare. Urletele înteţite străpunseră începutul ei de surzenie când era prea târziu. O umbră, o arătare fâlfâitoare se pogorî din înaltul cerului fix în capul ei cu ochi bulbucaţi sub batic şi gură căscată a mirare. Un şoc, ca un trăsnet şi apoi, înainte ca negrul smolit, vâscos să-i cuprindă puţinele rămăşiţe de conştienţă, mai avu un ultim gând de om: Hârtia!