G. Călinescu identifică două direcții spre care se îndreaptă scrierile în proză ale lui Eminescu: una realistă, pe care o numește „sociologică și evocativă („Aur, mărire și amor, „La curtea cuconului Vasile Creangă, „Părintele Ermolachie Chisăliţă) și alta fantastică, pe care o numește „romantică și imaginativă („Făt-Frumos din Lacrimă, „Sărmanul Dionis, „Cezara etc. ). Dincolo de universalitatea ideilor și de viziunea fantastică, proza lui Eminescu este adesea pigmentată cu motive populare autohtone. Dacă poezia scriitorului a fost unanim apreciată în epocă, nu la fel s-a întâmplat cu proza lui, în special cu cea fantastică, contemporanii junimiști fiind intimidați de referințele culturale foarte diverse și inaccesibile, de conceptele de origine orientală, europeană antică, renascentistă și modernă. Astăzi însă, proza sa fantastică este apreciată la adevărata ei valoare, Eminescu fiind considerat creatorul genului în literatura română.