Povestea fetitei pierdute. Al patrulea volum din Tetralogia napolitana de Elena Ferrante In Povestea fetitei pierdute, Elena si Lila au ajuns acum la varsta maturitatii; amandoua au avut parte atat de impliniri, cat si de esecuri. Dincolo de toate, prietenia lor a ramas punctul in jurul caruia le graviteaza vietile. Au luptat sa scape de cartierul saracacios din Napoli in care au crescut. Elena s-a casatorit, s-a mutat la Florenta si a publicat cateva carti bine primite. In acest ultim volum al tetralogiei, asistand neputincioasa la disolutia lumii pe care si-a creat-o, decide sa se intoarca la Napoli. Lila, de pe alta parte, n-a reusit niciodata sa se indeparteze de orasul copilariei. A inceput o afacere de succes, dar asta a adus-o mai aproape de conflictele violente din sanul comunitatii macinate de ura, sovinism si agresivitate. Cele doua eroine se atrag, se resping, se influenteaza reciproc, se indeparteaza si apoi se regasesc, se invidiaza si se admira la nesfarsit. Viata le supune la noi provocari, dar Lila si Elena descopera, fiecare in ea insasi, dar si in cealalta, forta necesara pentru a merge mai departe. Pe fundalul unui Napoli pe cat de seducator, pe atat de periculos si al unei lumi aflate intr-o transformare radicala, povestea prieteniei de o viata dintre cele doua protagoniste este spusa cu un talent si o sinceritate inegalabile. Cele patru volume constituie o saga impresionanta la care simti nevoia sa te intorci si care iti aduce noi revelatii de fiecare data. Odata cu acest ultim volum remarcabil al Tetralogiei Napolitane, Elena Ferrante transforma povestea despre Lila si Elena intr-o epopee extraordinara care se intinde de-a lungul a sase decenii si se constituie intr-un portret al unui cartier, al unui oras in tranzitie si al unei tari ce-si croieste drum cu greu prin prima jumatate a secolului XX. - The New York Times Acest remarcabil ultim volum confirma faptul ca Tetralogia Napolitana este capodopera Elenei Ferrante. - Publishers Weekly Romanele Tetralogiei Napolitane sunt construite pe mai multe planuri, iar Ferrante imbina perfect felul de a povesti cu efectele stilistice cu totul speciale. - The Independent Autor recomandat de Vasile Ernu in cadrul proiectului Libris, Oameni si carti . Fragment din romanulPovestea fetitei pierdutede Elena Ferrante: , žMi-era frica, oh, da, eram foarte speriata. Dar, spre marea mea surpriza, nu eram la fel de speriata ca Lila. In acele secunde ale cutremurului, ea se despuiase brusc de femeia care fusese pana cu un rninut mai devreme , cea care stia sa calibreze cu precizie ganduri, cuvinte, gesturi, tactici, strategii de parca in acea imprejurare ar fi considerat-o o armura inutila. Acum era alta. Era persoana pe care o vazusem in noaptea de Anul Nou din 1958, cand izbucnise razboiul focurilor de artificii intre familia Carracci si familia Solara; sau cea care ma chemase la San Giovanni a Teduccio, cand muncea in fabrica lui Bruno Soccavo, credea ca e bolnava de inima si voia sa mi-l lase pe Gennaro pentru ca era sigura c-o sa moara. Numai ca in trecut punctele comune ale celor doua Lila inca existau, acum cealalta femeie parea sa fi aparut direct din viscerele pamantului, nu semana nici macar un pic cu prietena pe care cu cateva minute devreme o invidiarn pentru cum stia sa aleaga cuvintele la perfectie. Nu-i semana nici macar la trasaturi, pe care teama le deformase. Eu n-as fi putut sa sufar niciodata o metamorfoza atat de brusca. Autodisciplina mea era stabila, lumea ramanea in jurul meu fireasca si in momentele cele mai ingrozitoare. Simteam ca Dede si Elsa erau cu tatal lor la Florenta, intr-un loc aflat in afara pericolului, lucru care in sine ma linistea. Imi doream ca tot ce fusese mai rau sa fi trecut, ca nicio casa din cartier sa nu se fi prabusit, ca Nino, mama mea, tatal meu, Elisa, fratii mei sa se fi speriat in mod sigur la fel ca noi, dar, tot la fel ca noi, sa fie in viata. Ea, in schimb, nu, nu reusea sa gandeasca in felul acela. Se framanta, tremura, isi mangaia burta, parea sa nu mai creada in nicio legatura stabila. Pentru ea Gennaro si Enzo pierdusera orice legatura, intre ei si cu noi, se descompusesera. Scotea un fel de horcait, cu ochii iesiti din orbite, se prindea de ea insasi, se strangea in brate. Si repeta obsesiv cuvinte complet nepotrivite cu situatia in care ne gaseam, articula fraze lipsite de sens si totusi le rostea cu convingere, inghiontindu-ma.