După înfrângerea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, Europa era în ruine. Milioane de refugiați invadaseră continentul. Alimentele și combustibilul se găseau cu greu. Marea Britanie era falimentară, iar Germania fusese redusă la o grămadă de moloz. În iulie 1945, Harry Truman, Winston Churchill și Iosif Stalin s-au întâlnit într-o suburbie liniștită a Berlinului, pentru a negocia o pace de durată: o pace care ar fi pus punct final conflagrației începute în 1914, o pace sub auspiciile căreia Europa ar fi putut fi reconstruită.
Istoricul Michael Neiberg readuce în atenţie agitata Conferință de la Potsdam, descriind cu talent personalitățile delegaților: Truman, încercând să scape de umbra lui Franklin Roosevelt, care murise cu doar câteva luni înainte; Churchill, bombastic și părând a fi pierdut legătura cu realitatea; Stalin, șiret și meticulos. În prima săptămână, negocierile au decurs lin. Dar când delegații au luat o pauză, din cauza alegerilor din Marea Britanie, Churchill a fost înlocuit – atât ca prim-ministru, cât și ca reprezentant britanic la conferință – de către Clement Attlee, descris de Churchill cu dispreț drept „o oaie în piele de oaie. Stalin a profitat de poziția sa forte și a cerut controlul asupra Europei de Est ca recompensă pentru suferințele îndurate de poporul și armata sovietică. Rezoluțiile finale ale Conferinței de la Potsdam, mai ales divizarea Germaniei și dominaţia sovietică a Poloniei, au reflectat echilibrul geopolitic precar dintre Est și Vest, care avea să domine secolul XX.