Din nefericire, in limbajul comun de astazi pocainta nu mai este inteleasa in complexitatea si adancimea sa. Prin pocainta se intelege mai mult parerea de rau in urma unui pacat si marturisirea acestuia, odata cu hotararea de a nu-l mai savarsi. Or, asa cum ne apare in Sfintele Evanghelii, ca si in scrierile Parintilor Bisericesti, pocainta este procesul launtric, schimbarea de intelegere a lucrurilor, care-l determina pe om sa se intoarca la Dumnezeu, este dezlipirea privirii omului de la pamant si indreptarea ei catre cer. Este o schimbare radicala de orientare, care-l aduce pe om in starea lui fireasca, de fiinta indreptata cu privirea catre Dumnezeu, este o mutare exxistentiala de la starea de cadere la starea de ridicare. Aceasta mutare este conditionata de intelegerea faptului ca starea fireasca a omului nu este alipirea sa de pamant, de creatura si de tot ceea ce tine de aceasta, ca de sursa ultima a vietii, si cautare lui Dumnezeu si ancorarea sperantei de viata in Acesta. Procesul acesta de intoarcere la Dumnezeu nu este unul usor. El presupune hotarare, o vointa articulata, urmata de o zbatere sau o lupta permanenta cu caderile firii umane, cu obiceiurile rele devenite o a doua natura a omului. In aceasta lupta nimeni nu poate reusit fara ajutorul lui Dumnezeu, ajutor pe care-l va dobandi daca-l va cere cu constiinta neputineti proprii si cu credinta in Dumnezeu.