O frumoasă colecţie de povestiri marca Cezar Petrescu. Printre ele se remarcă Pif... Paf... Puf... , o povestire foarte drăgălaşă care povesteşte prietenia dintre un băiat, o paiaţă şi un... căţel. Evident că toată tărăşenia este mai mult un monolog între băiat şi prietenii săi necuvântători. Călătoria acestuia la bunici, la ţară, se transformă într-un şir de aventuri şi întâmplări cu tâlc. Şi toate aceste aventuri sunt acompaniate de cele două personaje, prieteni de nedespărţit ai lui Pif.
Printre lecturile plăcute din acest volum îl regăsiţi pe căţeluşul 415 - un motiv de compasiune şi iubire pentru prietenii necuvântători, găsiţi şi Barabumbosaurul (nu ştiţi ce este un Barabumbosaur?) înfrigurat şi ameninţător dar atât de... nereal, sau aflaţi despre Asaltul de la Griviţa...
O lectură mai mult decât plăcută.

Au fost odată trei prieteni
Pif era băiatul. / Paf era paiaţa. / Puf era căţelul.
Şi tustrei erau prieteni la cataramă.
Iar minte? Minte aveau tustrei să mai împrumute şi la alţii.
Nimeni, însă, n-ar putea să spună care din trei e mai deştept decât celălalt. Nici ei nu se pun de pricină când e vorba să se ştie care e mai deştept. Câteodată, căpetenia jocului o ia Pif. Atunci Puf şi Paf merg după el şi ascultă poruncile. Altă dată o ia Puf înainte. Atunci băiatul şi paiaţa se supun căţelului. Pe urmă, hop! iată-l şi pe Paf că vine cu ideile lui!
Ideile lui Paf sunt întotdeauna năstruşnice.
E o paiaţă mucalită şi plină de haz, cum nu mai are pereche. Aceasta o ghiceşti îndată ce te-ai uitat întâia oară la Paf.