Românii nu sunt un popor al nimănui, care vin de nicăieri și merg niciunde, cum au mai spus și scris anumiți istorici improvizați. Poporul român și‑a făurit instituții și state deasupra acestor instituții, a apărat specificul civilizației europene. S‑a afirmat de timpuriu și a fost recunoscut ca popor romanic, membru al latinității europene, dar ca singurul popor romanic situat în Orientul Bizantin, cu biserică organizată după model bizantino‑slav și cu limba slavonă ca instrument de comunicare al cultului, al cancelariilor și al culturii scrise a elitei. O mare parte din aceste caracteristici medievale au fost transmise lumii moderne și nu numai atât: lumea modernă românească s‑a clădit pe pilonii civilizației medievale. Etnia românească, limba română, tradițiile și obiceiurile, credința și felul de rugăciune, o parte din „dregătoriile noi, organizarea teritorială, judecățile și prejudecățile privitoare la popoarele din jur și multe altele s‑au perpetuat și după Evul Mediu.   Din rândurile acestei cărți, ca în cazul unei case ale cărei fundații nu se văd, dar există și se pot cunoaște, se desprinde temeinicia civilizației medievale românești, devenită temelie a câtorva dintre coordonatele modernității noastre.