În lucrarea de faţă Jung vorbeşte despre începuturile psihologiei analitice, despre bazele personale ale analizei, reductibile la vederile lui Freud şi Adler. Accentuarea importanţei sexualităţii de către primul e contrazisă şi completată totodată, potrivit lui Jung , de sublinierea la fel de unilaterală a pulsiunii puterii, văzută ca instinct principal de către Adler. Jung încearcă să găsească o cale de mijloc între cele două puncte de vedere. Tratează apoi despre reducţionismul care i-ar caracteriza pe Freud şi Adler, necesar şi foarte util, de altfel, în multe cazuri, dar care trebuie completat, în anumite cazuri, de o sinteză sugerată de visele pacientului.   Dacă prin reducţie se ajunge la cauze, la elementele prime ale suferinţei pacientului, prin sinteză este urmărit un scop care apare de la sine, din inconştient, dar care este cultivat, apoi, conştient. Tot aici prezintă trecerea de la inconştientul personal la cel colectiv, de la elemetele de bază ale personalităţii, adesea apăsat personale, la integrarea tuturor aspectelor personalităţii, personale şi colective, într-un întreg aflat sub semnul arhetipului sinelui.