„ Pe principiul confesiunii ca denunț de sine (și de lume) se bizuie poezia Lenei Chilari, a cărei bunică adevărată nu e cea evocată cu pietate și candoare, ci Angela Marinescu. De-acolo i se trage confesiunea scrisă cu șmirghel și rulajul de traume expus mai degrabă provocator decât compasional. O scriitură „rea, neiertătoare și vag masochistă practică și Lena, dar numai pentru a putea ascunde reversul de inocență strivită și de empatie dureroasă. Firește că pe acest fond scrisul nu e „un deliciu, ci mai curând o traumă el însuși, unghii înfipte în suflet. Când tandrețea vine întotdeauna după violență („ce drăguță ești când ești vânătă și plânsă) și într-o lume în care „fiecare duce o cocoașă și un viol în spate, poezia nu poate fi decât denunț. Dar un denunț care ține locul compasiunii, căci nu e Lena fata care să dea cuiva o cană de noviciok la bătrânețe.    Al. Cistelecan