„ Poeziile mele alternează între emoțiile oamenilor din alte timpuri și emoțiile oamenilor de azi. Ele vorbesc despre intensitatea unor iubiri neîmplinite, despre capacitatea omului de a iubi, în ciuda faptului că nu i se răspunde la fel, dar și despre puterea lui de a renaște, ori de câte ori e nevoie.   O cercetare mai adâncă a versurilor arată simplitatea sufletului omenesc, lupta lui cu împrejurările, uneori dureroase, dar destul de firești într-o lume ca aceasta.   Mânați de vânturi fel de fel, poate că, în încercarea de a răzbate și de a merge mai departe, ne îndepărtăm de rime și figuri de stil, pentru că viața ne pune deseori față în față cu noi înșine. Iar în momentele acelea, nu ne vorbim în versuri. Pentru că suntem prea agitați. Tocmai înspre liniștea aceea înclin, liniștea din umbra neliniștilor noastre.   Poeziile, cu limbajul lor aparent simplu, elucidează mai mult decât arată. Pentru că, o poezie trebuie să fie simțită, și nu doar citită așa, ca să fie citită.   E povestea mea spusă altfel, dar poate fi și povestea dumitale, o poveste de viață pe care o ții departe de ochii lumii.
În cartea aceasta, timpul stă în loc, încercând să ne explice prin rime, și nu doar prin ele, că zbuciumul meu poate fi un zbucium comun. Că stările mele nu sunt străine de ale altora.   E o carte despre iubiri, tăceri, despărțiri, resemnări, doruri, speranțe … E o carte pentru fiecare. Pentru că, intenția ei, e să ne orienteze spre soare. „Când nu mai vrei nimic, cum crezi, Și aripile frânte-ți sunt Să știi că-n piept mai vrei să fii O parte plină de cuvânt.   Mi-aș dori, după ce o citiți, să vedeți partea plină a paharului, partea plină a vieții, dar și partea plină a cuvântului. Numai așa putem merge mai departe. Plini. De iubire, de viață și de sens.   E o carte care ascunde în ea sensibilitatea neobișnuită a unui om obișnuit care a ales confesiunea.  O altfel de confesiune.
Nicoleta Crucieru