O carte sprinţară, acidulată, dar nu acidă, veselă, când nu altoită cu melancolii, premonitorie pe-alocuri, nostalgică printre rânduri. Un şir bine împletit de poveşti scurte şi pestriţe ca înseşi întâmplările lumii noastre.   „Aveam carnetul de câteva luni când m-a oprit un poliţist întâia oară. Funcţionar păgubos condamnat să lucreze în stradă, se proteja cum ştia el mai bine de vitregiile vieţii de teren. Purta sub uniformă o flanelă groasă de lână, iar din urechi îi ieşeau şomoioage de vată: să nu-l tragă curentul prin secţie, să nu-l bată vântul prin intersecţie. Îi întind actele. Le preia mecanic, fără să se uite. Ma întreabă: „Ce faci?, mărturisesc: „Conduceam. „Unde te duci? – „Acasă. „De unde vii? – „De la facultate. „Ce facultate? – „Filozofie. „Şi ce se face pe-acolo? – Îi enumăr conştiincios câteva nume de cursuri. Se uită lung, cu aerul că ceva nu iese la număr, apoi mă întreabă iscusit: „Da' ia zi-mi, logică nu vă învaţă? – „Ba da, îmi recunosc eu scăparea, simţind îngrijorat cum întrebările, la început arbitrare, încep să fie ţintite, să bată undeva: „Păi bine, dom'le – triumfă el – „e logic să treci pe roşu?! Am tăcut, picat la examenul de logică în traseu. Cu generozitate de învingător, mă graţiază. Îmi înapoiază actele neprihănite şi-mi şopteşte-n zeflemea: „Circulaţi!  (Matei PLEŞU)