Am început să scriu Munca lui Iov  în îndepărtatul 1982 sau 1983. Eram în al patrulea an de închisoare. În acelaşi timp scriam despre Leopardi. Lucram, aşadar, tot asupra suferinţei. Leopardi constituia o fenomenologie şi o poetică, Iov reprezenta exemplum -ul. Situaţia în care mă găseam era într-adevăr disperată: mă aflam deja de-o bună bucată de timp într-o închisoare specială, închis doar pe motive politice, şi nu ştiam cum să ies din asta. Căutam în analiza suferinţei o cheie pentru a rezista. Cu toate acestea, odată depăşită iluzia că m-aş putea apăra în faţa unei puteri absolute, problema era aceea de a nu mă scufunda din punct de vedere intelectual în durerea şi în mizeria puşcăriei şi de a dezvolta o lectură adecvată a represiunii, tocmai cu scopul de a rezista şi a interpreta însăşi înfrângerea politică drept o critică a puterii. Odată ieşit din închisoare şi constrâns la exil în 1983, problema nu s-a schimbat: interpretarea acelei stări de suferinţă devenise pentru mine un moment esenţial de rezistenţă. Existau zeci de lecturi ale lui Iov: niciuna nu reuşise să găsească un răspuns la chestiunea teologică a răului: Si Deus est, unde malum? Si malum est, cur Deus? Dar aici nu era vorba doar de a înţelege, ci era vorba şi de a descoperi cum se poate pregăti o cale către eliberare: o problemă practică, nu o teodicee. Eliberare, în închisoare şi în exil, în absolutul puterii, şi totuşi eliberare de o înfrângere politică ce începea să apară drept o trecere istorică – şi apoi constatarea sfârşitului unei epoci care nu mai poate fi restaurată, şi explicaţia coşmarului unei utopii devenite teroare. Cum se putea urma calea lui Iov, căutând eliberarea? Sursă: Tact