„A fost odată un morar care avea trei fii, iar la moartea lui el le-a împărţit tot ce avea în acest fel:
A dat moara celui mai mare, măgarul celui mijlociu şi pisica celui mai tânăr. Fiecare dintre fraţi a luat ceea ce îi aparţinea, dar cel mai tânăr, care nu primise decât pisica, se plângea că fusese nedreptăţit.
– Fraţii mei, a spus el, unindu-vă moştenirile, vă veţi putea descurca foarte bine în lume, dar eu, după ce voi mânca pisica şi îmi voi face o căciulă din blana ei, în scurt timp voi muri de foame!
Pisica, după ce stătuse tot acest timp şi ascultase ascunsă după uşa dulapului, acum a ieşit şi i-a spus:
– Nu te supăra aşa, bunul meu stăpân; doar pune să mi se facă o pereche de cizme şi dă-mi o tolbă şi ai să vezi că nu ai fost atât de nedreptăţit cum crezi.
Deşi băiatul nu se bizuia prea mult pe aceste promisiuni, totuşi, cum deseori observase trucurile înşelătoare cu care motanul prindea şobolani şi şoareci, cum ar fi să se atârne de picioarele din spate şi să se ascundă în grânele măcinate, ca să îi facă să creadă că era mort, avea oarece speranţă că motanul îi va fi de ajutor în nefericita lui situaţie.