Viața unui om se află dincolo de istoriile relatate despre ea. Oricât de mult ne-am strădui să surprindem, într-o poveste complexă și coerentă, esența vieții cuiva, încercarea e supusă limitelor inerente naturii umane: lumea pe care ne străduim să o întruchipăm prin mijlocirea cuvintelor e, fatalmente, fragmentară, reductivă și supusă ad infinitum revizuirilor și reconsiderărilor.   Atunci, care e scopul memoriilor, al istoriilor pe care le spunem noi despre noi înșine? Cu siguranță, astfel de texte își propun nu numai să ne ofere o frescă a unei epoci, ci și să ne indice reperele unei vieți. Miza esențială a unei astfel de istorii personale este, însă, aceea de a sta drept mărturie pentru existența unei lumi autentice, una în care personajele au iubit, au suferit, au scrutat tainele științei și, mai ales, în care protagoniștii s-au stră­duit să transmită generațiilor viitoare cunoștințele și înțelepciunea dobândite.   Memoriile profesorului Nicolae Dinculeanu trasează reperele unui secol teri­bil din istoria României – sfârșitul perioadei interbelice, Al Doilea Război Mondial și comunismul. În plus, matematicianul autoexilat în Occident pune față în față, prin peregrinările lui, două lumi care, până la un moment dat, păreau ireconciliabile – lumea tihnită și plină de minunății a Vestului și lumea (cândva idilică) a României, strivită sub bocancii comunismului. În profunzime, însă, dincolo de numeroasele întâmplări prin care a trecut povestitorul în viața lui, se simte întot­­deauna – uneori blândă, alteori austeră, dar mereu îmbucurătoare – prezența Reginei Științelor.