George Banu își abandonează statutul de spectator pentru a traversa frontiera ce-l separă de scenă și a propune texte fragmentare, texte pentru un teatru-mărturie: Uitarea , Odihna . Lor li se adaugă Monologurile neîmplinirii , unde autorul își evocă eșecurile personale ce i-au permis să se recunoască pe sine și să admită „neimplinirea ca destin al teatrului.
George Banu se convertește în ghid ce-și conduce prietenii în locurile secrete ale unui Paris personal sau se retrage în apartamentul lui pentru a se consola în initimitatea Iisușilor săi , figuri ale unei arte sacre pentru care-și exprimă atracția.
Mărturii entre-deux, între artă și existență, la George Banu niciodată definitiv disociate.