„Un scriitor de statura lui Ştefan Agopian este stăpân pe tot ce face, pe structura întregului şi a părţilor, pe cadenţa frazelor, pe alegerea şi întrebuinţarea cuvintelor, pe realităţi şi fantasme, pe natura şi funcţia personajelor şi, fireşte, pe inefabilul care face un stil şi o operă. De asemenea el îşi alege, de fapt, îşi construieşte o anume lume situată cumva în timp şi apoi face cu ea ce vrea, după geniul său. Face ce vrea, dar şi ceva pe deasupra, de care, în mod necesar (şi salutar în cazul scriitorilor mari), nu este şi nu trebuie să fie pe deplin conştient. Structurile de adâncime ale unei scrieri de rang înalt ţin de structurile de adâncime ale psihicului. Or, acestea, în taina lor, nu sunt niciodată un conglomerat de pulsiuni incongruente, sunt ceva tot atât de coerent ca un destin şi transmit coerenţa acestora şi adâncimea aceasta operei literare, constituind-o într-o lume. (Petru Creţia)