De aceeaşi factură (  cu romanul Anna, n. a ), dar mai ambiţios, este romanul  Lydda  început în 1898 şi încheiat în 1904, fără legătură cu ciclul Comăneştenilor, şi compus din două părţi: una epistolară (scrisorile unui tânăr, Mircca M. , către tutorele său, Filip A. , boier savant şi mizantrop); alta, un jurnal ai lui Filip, scris după moartea tânărului. Cel mai interesant personaj nu e Lydda, ci Filip. Modelul lui e în  Le Disciple  de Bourget, atât prin prisma temei educative, cât şi prin ideea de a urmări punerea de acord a unei doctrine filozofice cu viaţa trăită. O parte din demonstrarea inferiorităţii femeii e alimentată de ideile lui Schopenhauer.  Lydda  e şi un roman camilpetrescian prin îmbinarea analizei psihologice cu expunerea unor puncte de vedere filosofice. Lydda, englezoaică, artistă, de familie bună, se compromite ca o cunoscută eroină a lui Henry James, abuzând de compania unui tânăr pe care spiritul victorian al părinţilor ei îl refuza. Dar cea mai frumoasă parte din roman e aceea consacrată relaţiei dintre socru şi noră, după dispariţia lui Mircea. Filip e misogin şi citeşte fetei din Platon ca să-şi lămurească teza. Întreaga dezbatere recurge la exemple ilustre. Însă Lydda nu e o Fanny Ronchivccchi şi nici măcar o Daisy Miller, aşa încât bătrânul vede cum convingerile filosofice îi sunt subminate de simpatia crescândă pentru admirabila lui noră. La ora ceaiului de seară, Filip citeşte din  Banchetul  şi Lydda ascultă. Numele poeţilor şi filozofilor preferaţi plutesc prin aburii ceaiului şi cele mai înalte speculaţii se îmbibă de atmosfera blândă a casei boiereşti (ca şi aceea a lui Murguleţ), de zăngănitul linguriţei în ceaşcă. În astfel de momente ale perfectei intimităţi Duiliu Zamfirescu e neîntrecut.