De ce scriu, de ce scriu așa și nu altfel? Nu pot cunoaște anumite lucruri, anumite locuri în care lucrurile se scriu, se declară, decât scriind, prin intermediul propriului scris, care devine, astfel, producție, independentă de mine, de semne perceptibile, de „semne-interpretante, cum le spune Peirce: orice interpretare, orice percepere, orice sesizare a unui semn este la rândul ei semn. Trăim într-un continuum, într-o imanență inter-productivă de semne, producem semne ale semnelor, la infinit, „mintea și „văzul nu „percep separat, distinct „realitatea, ci sunt realitate, participă la ea, fac parte din ea. Or, când scriu, întotdeauna aplicat unui loc, îl fenomenalizez, îl fac semn, particip, altfel spus, la „semioza realului, interpretez semnele prin semne, producând semne. Scriind, nu fac decât să „materializez realul: dacă n-aș scrie, n-aș avea în baza a ce să cunosc, adică să particip. Nu cunoaște decât cel care face. Dau drumul la scris, produc realul participând semiotic la producerea lui. Particip la producerea, la semioza productivă a realului prin scris, produc semne-interpretante, dacă n-aș scrie  nu aș  vedea , nu aș avea ce să văd. Semnele scrisului meu aparțin realului, nu mie. Dar numai eu, pentru mine, le pot produce.   Trebuie  să scriu.   Nu pot   să nu  scriu. Și  scriu direct   (de) pe verso , scriu pe  partea asta  ceea ce simt, tactil,   pe partea cealaltă . Pagina e  atingere , ecranare, blocare a văzului „natural pentru a putea  spune . Scriu ca să  pipăi , ca un  orb .   Pun pagina ca să  nu văd , mă  orbesc  voluntar ca să pot să  simt , să  pre‑simt , deci să  scriu . Privarea de  vizibil  ca naștere a dicibilului . Îmi ascund imaginea (mă ascund de imagine) tocmai pentru a putea să produc  realul‑imagine, realimaginea . În general, caut  locuri de scris , locuri în care să scriu, locuri despre care să scriu, locuri plecând de la care să scriu, se poate scrie. „Epifanii ale scrisului,  ale trans-scrisului, ale lumii ca scriere permanentă, ale sensului care tocmai se face, se revelează producându-se, constituindu-se și constituind nu doar realitate, ci lume, locuri în care realitatea tocmai se scrie dezvăluindu-se în productivitatea ei neconfiscată, în care scrii, în care scrisul apare, se produce, pentru că se scrie. Locuri de scris, în care ai ce scrie, poți scrie pentru că  vezi , pentru că  se vede , pentru că  ești (în) vedere. Nu sunt un spectator al artei, nu sunt un consumator de artă, nu contemplu arta, dar lucrez cu toți, mă folosesc de toți. Sau, de fapt, fac, ca toată lumea, toate aceste lucruri care nu fac însă, cu denumirile lor de piață a Ființei, decât să acopere, să mascheze genul de trafic ilicit pe care nu se poate să nu-l avem, în realitate, cu arta – dar fără să știm, ca să nu ne-o luăm în cap, să nu cumva să luăm arta în serios. Sub toate aceste denumiri de acoperire, noi facem cu totul altceva. Ce? Bogdan Ghiu