Pătrunzătoare exerciții de admirație, țesute cu migală pe blazonul celei de a șaptea arte intrate în Olimpul marilor creații, cronicile cinematografice ale lui Romulus Rusan reconstituie vârstele filmului, izvorâte dintr-o insolită mitologie a imaginii. Întreaga lume care gravitează în jurul „artei fără muză, privită parcă printr-un periscop cu unghiuri fine de reglaj, își mistuie fervoarea într-un joc secund al realității, din ale cărui interstiții viața se multiplică în noi virtualități, căci destinul cinematografiei se întrepătrunde cu cel al omenirii înseși, din ultimul său secol. Cineaști, actori și spectatori – suntem cu toții martorii acestei fascinante călătorii a filmului de artă, încercând să întrezărim, dincolo de măști, gesturi sau obiecte, fața nevăzută a lumii.   „Una dintre întrebările care au umilit şi zădărnicit mereu orgoliile artei a şaptea a fost aceea, pe bună dreptate şi cu îndărătnicie pusă de toţi scepticii: Cât timp trăiește un film? Nicio altă artă n-a trezit atâtea suspiciuni în privinţa perenităţii sale. Faptul că totuşi cinematograful le suscită trebuie să ne dea de gândit: sau nu este cu adevărat o artă, sau publicul său nu există încă de drept. Martorii lucizi ai acestei lupte nu pot să creadă că filmul este o simplă manie, ci văd, dimpotrivă, în el o credinţă care îşi recrutează discipolii dintre voluntarii încăpăţânaţi să nu accepte că arta ar fi pierdere de vreme. Filmul – vor aceștia să spere – este compensaţia pe care, încă din zorii săi, secolul al XX-lea, bântuit de atâtea înălţătoare şi decadente descoperiri, a ţinut s-o ofere artei tuturor timpurilor. (Preambul la volumul La început n-a fost cuvântul) „Spre deosebire de alte arte, cinematograful s-a născut direct ca artă, fără să fi apucat să pună vreodată picioarele pe pământ, aşa cum făcuseră, cu milenii înainte, literatura, muzica, pictura. Aceste muze cu trenele zdrenţuite făcuseră întâi o lungă, inconştientă ucenicie pe lângă viaţă. Cinematograful a crescut, abstract şi sintetic, dintr-o convenție, ca un copac pe un acoperiş… „Filmul, prin orgoliul său de a reproduce viaţa, de a renaşte viaţa, îşi asumă toate riscurile. Este cavalerul tristei figuri, care merge tot timpul pe muchia dintre sublim şi ridicol. El se încăpăţânează încă să lupte cu viaţa, punându-i în faţă, cu toată candoarea, o oglindă stingheritoare.   „Filmul este o artă în care momentul zămislirii şi cel al receptării sunt atât de îndepărtate şi de calitativ deosebite (deosebirea între haosul platoului şi reculegerea sălii, între brutalitatea convenţiei şi perfecţiunea ireală a obiectivării), încât nu poţi despărţi această realitate decât cu un fel de scepticism luminat, cu resemnarea de a vedea mereu un autor acolo unde părea să fi fost doar viaţa pur şi simplu. „Lumea din spatele ecranului a devenit un Olimp răsplătit de public cu adoraţie şi cu onoruri. Un Olimp cu zei, cu zeiţe mai ales, de un film, de o zi, de o săptămână, de un deceniu. Muritorii de rând voiau modele şi idealuri. Acum le aveau. Producătorii au descoperit secretul de a le da iluzia că ele vin din slava cerului, când, în realitate, erau mimate tot după standardele vieţii de pe pământ, ale impasurilor şi aspiraţiilor ei. „Dacă poetul s-a născut liber, dacă muzicianul a venit pe lume sub un cer care avea nevoie de cântecul său, dacă, revendicându-și independenţa, aceştia invocau, de fapt, mereu, apărarea unei legi primordiale, bărbaţii demni ai filmului au trebuit, dimpotrivă, să ia de fiecare dată de la capăt lupta, pentru a se smulge din definiţia fixată acum opt decenii într-o cafenea pariziană, unde biletul de intrare în Olimp costase suma de un franc… „În scurta istorie a filmului – o picătură în comparaţie cu mileniile literaturii, teatrului, muzicii sau dansului – se regăseşte oceanul. În cele numai nouă decenii de film au încăput copilăria naivă, adolescenţa bănuitoare, maturitatea, întâi sigură de sine şi apoi blazată, în sfârşit, senilitatea academică; aici s-au desfăşurat cu acceleratorul toate marile etape din mărirea şi decăderea celorlalte arte…