„Am avut de-a lungul vieţii senzaţia că între mine şi realitate se află un ecran, că nu eu trăiesc cu adevărat ceea ce trăiesc în viaţa concretă. O permanentă lipsă de aderare la fiecare detaliu înconjurător. De fiecare dată când atingeam ceva din exterior, un om, o imagine, un cuvânt rostit… îmi scăpa printre degete ca nisipul. Nu ajungeam niciodată să pătrund până la ultima limită a trăirilor, a gândurilor, a explicaţiilor şi a cunoaşterii propriului Eu. Ceva trecea pe lângă mine şi aceasta era fiinţa mea interioară… Un străin pe care îl priveam, iar el întorcea capul… Eram mereu afară din mine şi din lume. Eu trăiam, dar nu eram eu care trăiam în mine.     Acesta am fost atunci… Acum sunt exact contrariul a ceea ce simţeam, gândeam şi trăiam în urmă cu câtva timp. Cum se explică această transformare – co-naissance, re-naissance – şi de ce acum mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc? Şi o iubesc…  Bujor Nedelcovici