Iată, avem acum Jocul . Aceiași „(anti)eroi excepţionali în împrejurări excepţionale, un alt antagonist, aceiași vârci, același carusel al fantasticului și al tehnologiilor (voit) anacronice, al melancoliei poetice, al dezechilibrului și al dinamismului, aceeași alegorie socială, dar o cu totul altă poveste.   La solicitarea fanilor, Andrei Mazilu revizitează Arhipelagul Voss cu romanul Jocul necromanților, căci multe lucruri au rămas nerezolvate după ce eroii au ieșit din scenă la finalul romanului Anotimpul pumnalelor. După Cădere, Imperiul se confruntă cu și mai multe forțe oculte hotărâte să distrugă definitiv echilibrul dintre Bine și Rău. Până și zeul Moarte se simte neputincios în fața haosului ce pare că vrea să consume sufletele tuturor muritorilor. Dar Thanos are propriile lui arme: Ordinul Corbilor, compus din cinci asasini ce au un singur scop – menținerea balanței Creației cu orice preț. Întotdeauna există un rău mai mare, iar vechi dușmani pot deveni prieteni atunci când se confruntă cu Întunericul absolut. Pumnalele taie în carne vie, jocuri politice se fac și se desfac, mistere vechi sunt scoase la iveală și noi eroi își fac apariția. Personaje memorabile, o cursă pe viață și pe moarte, o poveste de dragoste cum puține mai sunt și un univers fantastic de o profunzime tulburătoare.   ***   În 2016, putem afirma, fără ezitare, că Anotimpul pumnalelor de Andrei Mazilu este, incontestabil, cel mai bun roman românesc din aria fantasticului/neofantasticului întunecat, apărut în anul 2015. Reacțiile pozitive ale fanilor (nu puțini) l-au „deturnat pe Mazilu de la anumite planuri ale sale, căci reîntoarcerea grabnică în Universul Voss i-a fost cerută cu insistență.   Și, iată, avem acum Jocul necromanților. Aceiași „(anti)eroi excepţionali în împrejurări excepţionale (cărora li se alătură alții noi, nu mai puțin interesanți), un alt antagonist (doar întrezărit pe parcursul Anotimpului , formidabilul sectant Turek, inamic teribil și nenatural al chiar Zeului Morții), aceiași vârci (contracarați de moroi și de vârcolaci, de data aceasta), același carusel al fantasticului și al tehnologiilor (voit) anacronice, al melancoliei poetice, al dezechilibrului și al dinamismului (într-un melanj evident beletristic), aceeași alegorie socială, dar o cu totul altă poveste – Mazilu păstrează destule dintre principalele calități ale Anotimpului , inovând totodată pe mai multe planuri.   România are în Șerban Andrei Mazilu un scriitor care, raportat atât la creațiile similare de pe plan național, cât și la cele impuse de literatura universală contemporană, continuă să mențină ștacheta ridicată. (Oliviu Crâznic – Scriitor și critic literar specializat în literatura fantastică)