În Istoria dogmei-Introducere în doctrinele creștine fundamentale, Adolf von Harnack definește conceptul de dogmă, analizează modul în care dogmă a fost inițial folosită de biserică pentru a se apăra de erezii, dar și modul în care crezul filozofic s-a substituit cu timpul vieții religioase autentice.

Capodoperă lui Harnack, Istoria Dogmei (Lehrbuch der Dogmengeschichte), a apărut pentru prima oară între anii 1886 și 1890, fiind tradusă la scurtă vreme în mai multe limbi. Cele șapte volume prin care se arată cum o credința vie s-a închistat în niște formule ecleziastice rigide se adresau unui public laic instruit, care avea totuși nevoie de un rezumat pe măsură pentru a parcurge cu succes multitudinea de informații și idei expuse în operă marelui teolog german.

Din această nevoie a apărut volumul Istoria dogmei-Introducere în doctrinele creștine fundamentale, care satisface toate criteriile unei lucrări fundamentale, putând face parte din acea bibliotecă selectă a istoriilor importante, care schimbă viziuni și dezvăluie noi puncte de observație asupra lumii. Cum Harnack însuși spunea, "istoria dogmei, expunând originea și evoluția dogmei, oferă cele mai bune mijloace de a eliberă Biserică de creștinismul dogmatic și de a grăbi inevitabilul proces de emancipare început odată cu Augustin".