"Vremea se  dezmortea .   Iarna ,   istovită   că  o  babă   răutăcioasă , se zgârcea mereu,   simțind  apropierea  primăverii   din  ce  în  ce mai dezmierdătoare.   Haina  de  zăpadă  se zdrențuia dezvelind trupul negru al  câmpurilor ... Ion de-abia  așteptase  zilele  acestea . Acum,   stăpân  al tuturor  pământurilor ,  ravnea  să  le vază,   să  le  mângâie   ca  pe  niște  ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de  omăt , degeaba le  cercetase .   Dragostea  lui avea nevoie de  inima   moșiei . Dorea  să   simtă  lutul sub  picioare ,   să  i se  agațe  de opinci,   să -i  soarbă  mirosul,   să - și  umple ochii de culoarea lui  îmbătătoare ...   Ieși   singur , cu  mâna   goală ,   în  straie de  sărbătoare ,   într -o luni.   Sui  drept  în  Lunci, unde era porumbițtea  cea  mai  mare   și  mai  bună , pe spinarea dealului... Cu  cât  se apropia, cu  atât  vedea mai bine cum s-a  dezbrăcat  de  zăpadă  locul,   ca  o  fată   frumoasă   care   și -ar  fi   lepădat   cămașa   arătându - și  corpul gol, ispititor... Sufletul  îi  era  pătruns  de fericire.   Parcă  nu mai râvnea nimic  și  nici nu mai era nimic  în  lume  afară  de fericirea lui.   Pământul  se  închina   în   față  lui,  tot  pământul ...   Și  tot era al lui, numai al lui acum...  Se opri  în  mijlocul delniței.   Lutul  negru, lipicios  îi   țintuia  picioarele, îngreunându-le,   atrăgându -l  ca   brațele  unei iubite   pătimașe .   Îi   rădeau  ochii, iar  fațăa   toată   îi  era  scăldată   într -o sudoare  caldă  de  patimă .   Îl  cuprinse o  poftă   sălbatică   să   îmbrățișeze   huma ,   să  crampotească  în   sărutări ,   întinse   mâinile  spre brazdele drepte, zgrunțuroase  și  umede. Mirosul acru,   proaspăt   și  roditor  îi  aprindea  sângele . Se  aplecă ,   lua   în   mâini  un  bulgare   și -l  sfărâmă   între  degete cu o  plăcere   înfricoșată .   Mâinile   îi   rămaseră  unse cu lutul cleios  ca   niște   mănuși  de doliu. Sorbi mirosul, frecându- și  palmele. "