Un roman al despărțirii de moarte, al speranței și al maturizării
Cu o sută și mai bine de ani în urmă, pescarii Islandei știau prea bine ce se află între cer și pământ: Marea Înghețată. De-aici încolo, lucrurile erau simple: îți făceai cruce să nu te prindă furtuna, ieșeai pe mare într-o barcă de șase oameni, aruncai undițele, așteptai ca peștele să muște, trăgeai – de undițe și apoi la vâsle –, te întorceai la mal, curățai peștele, îl vindeai. Aveai apoi ce mânca, aveai cu ce plăti datoria la prăvălia din sat, aveai chiar bani pentru o sticlă de rachiu.   Cu Barður se întâmplă însă că niște cuvinte îl ucid. Mai rău: îl ucid niște versuri scrise cu o sută de ani înainte de un poet orb, despre un rai pierdut, pe care pescarul nostru vrea să le învețe pe de rost și să le pună într-o scrisoare de dragoste. Cu gândurile pradă poeziei, flăcăul uită să-și ia pufoaica atunci când iese în larg, iar la întoarcere pescarii sunt mai puțini cu unul: Barður a murit de frig. Romanul lui J. K. Stefansson, primul dintr-o trilogie islandeză tradusă entuziast până acum în douăzeci de țări, e însă și un roman al despărțirii de moarte, al speranței și maturizării, care nu înseamnă neapărat resemnare. Prozatorul face din celălalt erou al cărții, numit scurt băiatul, un personaj ce rămâne multă vreme în mintea cititorilor.   Între cer și pământ e deopotrivă cartea cerului plumburiu, a mării nemiloase și romanul băiatului, al drumului său prin durerea de a-și fi pierdut cel mai bun prieten, în încercarea de a găsi un sens pentru ceva de neînțeles când încă n-ai împlinit douăzeci de ani – adică pentru moarte.