Atunci când, la începutul anilor ’70, am început să strâng aceste eseuri, toate scrise în deceniul dinainte, în timpul legendarilor ani ’60, era departe de a-mi fi clar ce altceva le punea în legătură unele cu altele, în afară de faptul că eu le scrisesem. Unele erau despre Indonezia, unde lucrasem mai mulţi ani, unele erau despre ideea de cultură, o obsesie a mea, altele erau despre religie, politică, timp și evoluţie, iar unul, care probabil că avea să devină cel mai faimos sau, poate, cel mai infam (i-a redus atât pe marxiști, cât și pe intelectualii progresiști, la bâlbâieli furioase) era un text mai degrabă extravagant despre semnificaţia mai profundă a luptelor de cocoși în rândul balinezilor. Reușeau ele să alcătuiască ceva: o teorie? Un punct de vedere? O abordare? Nu aveam nici măcar un titlu pentru această chestie, cu atât mai puţin o argumentaţie. Mă gândisem să o numesc Semnificaţie și cultură, dar regretatul Marvin Kessler, care era editorul meu la Basic Books și căruia îi aparţinuse de la bun început ideea de a-mi aduna eseurile în volum, a avut, pe bună dreptate, o părere destul de proastă despre el – eschivarea era prea evidentă, iar formularea neinspirată – și m-a îndemnat să scriu o introducere analitică extinsă în care să îmi enunţ poziţia generală. I-am spus că nu știam că am așa ceva. El mi-a răspuns (pe vremea aceea existau editori): „O să găsești una. Și astfel am produs „Capitolul I. Descrierea în profunzime: către o teorie interpretativă a culturii și am descoperit atât o poziţie,  cât și un motto cu care am trăit de atunci încolo.  Această ordine inversată a lucrurilor – mai întâi scrii și apoi îţi dai seama despre ce scrii – poate părea ciudată sau chiar perversă, dar ea constituie, cred eu, cel puţin în majoritatea cazurilor, procedura standard în antropologia culturală. Clifford Geertz