Întrebarea principală pe care și-o pun Foucault și coautorii în acest volum este următoarea: Sunt pedepsele care înlocuiesc închisoarea o soluție cu adevărat utilă, atât pentru deținuți, cât și pentru societate?
Cea mai evidentă manifestare a puterii constă în sistemul ei carceral, iar cea mai eficientă procedură a acestuia rezidă în supravegherea continuă, al cărei scop este acela de a modifica personalitatea deținuților, de a-i face docili. Astfel, de-a lungul istoriei recente, pedeapsa corporală a fost înlocuită cu una psihică, mult mai subtilă și de multe ori mai dură. Dar, așa cum observă Michel Foucault, lucrurile nu se opresc aici. Pe de o parte, închisoarea rămâne un loc în care delincvența se perpetuează, uneori chiar cu complicitatea supraveghetorilor înșiși, iar pe de altă parte, modelul tehnicilor disciplinare aplicate infractorilor a fost preluat în alte locuri în care se exercită controlul: școli, companii, spitale. Totul e vizibil, așadar, dreptul la intimitate e încălcat.