HECTOR-LOUIS BERLIOZ (1803 – 1869) a fost un vârf al artei componistice franceze și cel mai important orchestrator al romantismului muzical. În mare parte faptul se datorează unei aparente împotriviri a sorţii: tatăl său, un apreciat medic din urbea delfineză La Côte Saint-André, a dorit ca fiul să îl urmeze, mai mult, să se specializeze în osteologie. I-a oferit o sumară educaţie cultural-umanistă, care i-a folosit enorm primului său născut, și i-a insuflat pasiunea lecturii. Dar idealul lui Hector era să ajungă muzician. Pentru a împiedica realizarea acestei năzuinţe, hotărârea părintelui a fost să nu cumpere un pian, ci doar un flaut și o chitară. Cele două instrumente erau menite să îi astâmpere băiatului setea de muzică, ba chiar să îl plictisească la un moment dat. Până la 18 ani, tânărul nu a auzit decât sunetele emise de violoncel și vioară, instrumente ce aparţineau unor muzicanţi din localitatea natală, câteva dintre fligornurile Fanfarei Naţionale ce fiinţa acolo, o tobă, flautul și chitara proprii. În ceea ce privește creaţia muzicală, aceasta se reducea la cântarea destinată serviciului religios de la Mănăstirea Ursulinelor, câteva romanţe, unele reducţii pentru voce și fortepiano din operele la modă, precum și – doar în partituri – o parte din cvartetele lui Ignace Pleyel. A descoperit, când încă locuia în casa părintească, o foaie cu 24 de portative. A știut imediat ce ar putea face cu ea, deși învăţase singur numai primele noţiuni de armonie, iar despre contrapunct și orchestraţie încă nu aflase. Abia la Paris, prezent la un spectacol susţinut numai de cântăreţi și instrumentiști profesioniști la Teatrul Academiei Regale de Muzică „Le Peletier, a urmărit fascinat desfășurarea de forţe sonore ce depășea, probabil, foaia cu idei verticale. Pentru Hector s-a deschis atunci universul... Muzica lui Berlioz, care a cucerit secolul al XIX-lea, ne subjugă și astăzi, iar paginile sale triumfale sunt principalul model de muzică festivă ce ne însoţește momentele solemne... Adriana Liliana Rogovschi