Enescu, cel din Livenii botoșăneni, a făcut mai întâi un stagiu vienez, după cum a beneficiat din plin și de protecția reginei-poete Carmen Sylva, al cărei „copil de suflet va fi fost. A studiat, apoi și și-a desfășurat activitatea în special la Paris, însă se va întoarce la București în momentul de răscruce al biografiei sale, atunci când a aflat că marea iubire a vieții lui, Maruca Cantacuzino, încercase să se sinucidă și se desfigurase voluntar după ce fusese părăsită de Nae Ionescu. Și, mai târziu, în valtoarea evenimentelor pricinuite de a doua mare conflagrație mondială și de consecințele ei politice, tot la Paris se va întoarce, împreună cu nestatornica și tiranica prințesă a inimii sale, de această dată pentru totdeauna, la apogeul unui destin, totuși, tragic.   Dar Parisul nu a fost totul pentru el, după cum nici Cantacuzina prin alianță nu a fost singura femeie care i-a bântuit sufletul, atât viața de artist, cât și biografia sentimentală fiind mult mai complicate. Și, desigur, vioara, pianul, bagheta de dirijor sau portativul sunt, întru posteritate, cele mai importante repere existențiale ale sale. Considerându-se „compozitor până în maduva oaselor, Enescu a avut și o extraordinară carieră de violonist…   Dincolo de elanurile patriotarde și de diferitele interpretări, biografia și cariera lui George Enescu sunt extrem de complexe, imposibil de redus la șabloane, de orice fel ar fi acestea. A fost un om și un artist fabulos, dar nu lipsit de controverse, fiind revendicat, deopotrivă, de Academie și de francmasonerie. Dar a fost și rămâne viu, dincolo de orice efigii comemorative.