Interesant e că, deși s-a scris despre el în repetate rânduri ca despre una dintre figurile importante ale generației optzeciste, Alexandru Vlad rămâne, chiar și privit postum, un scriitor cu o poziție mai degrabă izolată în tabloul de ansamblu al istoriei noastre literare, pe alocuri cultivată, alteori impusă de context. Cu toată euforia comentariilor critice, mai ales a celor ce vizau primele sale volume de proză scurtă,   Aripa grifonului  (1980) și  Drumul spre Polul Sud  (1985) și, ulterior, reconversia romanescă din  Ploile amare  (2011), cazul scriitorului clujean rămâne unul problematizant și o discuție încă deschisă. O anume psihologie a perifericului, din care Alexandru Vlad și-a făcut, până la urmă, un soi de blazon personal, e definitorie atât pentru întreaga lui biografie, cât și pentru rețeaua de semnificații de adâncime a operei. Fără să ocupe o poziție oficial consacrată, ca de exemplu aceea pe care și-o câștigaseră în anii ’80 un Mircea Nedelciu, ori, ceva mai aproape ca practică a textului (în ciuda unor poetici destul de diferite, totuși), Gheorghe Crăciun, în vecinătatea cărora a fost așezat, cu toate diferențele de viziune și stil care îi despart, traiectoria literară (și nu mai puțin și cea interioară) a autorului  Măslinelor aproape gratis  e, în mod paradoxal, pe cât de urmărită cu interes și apreciată, pe atât de marginală în ceea ce privește fixarea poziției sale în rândul literaturii ultimelor patru decenii.