„ Cartea doamnei Anca Pascut își cere din capul locului o justificare de registru stilistic, fiind foarte greu de încadrat într-un discurs literar. La o primă lectură tindem să o numim carte memorialistică, dar poate fi tot așa de bine și un jurnal al unei vieți purtând prejudecățile, regulile, constrângerile de orice fel ale unei societăți în care totul se guvernează prin indicațiile partidului comunist, ceea ce o face pe autoare să-și înceapă demersul prozaistic cu o sintagmă definitorie: trăim într-o societate distopică.
Autoarea reînvie secvențial societatea comunistă cu toate pârghiile ei de control asupra oamenilor, trăind după norme prestabilite, impunând un anumit mod de conviețuire, în spiritul doctrinei comuniste. Pentru a da iluzia autenticității, autoarea acumulează în mod voit detalii semnificative, pe fundalul cărora noi, românii, ne trăiam felia noastră de viață contorsionat, dirijată de directivele partidului.
Trecând de obstacolele tinereții pe care eroina nu contenește să le enumere, descoperim un hățiș de evenimente cu personaje episodice, unele cu un rol important în viață sa. Modul de viață impus și controlat de organele de partid trezește interesul cititorului tânăr, dar, privită din alt unghi, cartea Gara studenției poate deveni, într-un anumit context, un document de epocă din perspectivă subiectivă. O poveste dintr-o istorie recentă.
Finalul cărții evidențiază că ceea ce contează nu sunt amintirile, ci frumusețea naturii pe care o percepe ca un univers compensatoriu. Nici tonul nostalgic al evocării nu lasă să se întrevadă finalul relevant, generator de energie vindecătoare.
Anca Pascut se confesează cu o bucurie a împlinirii unei vieți în care se pare că lumina triumfă. — Elena Netcu