Debutul că prozator al lui Mihail Sebastian cu Fragmente dintr-un carnet găsit (1932) nu iese din linia tematică a congenerilor săi, glosând aforistic pe marginea aventurii cunoașterii, a tragicului, a ratării, a lucidității în amor, a revoltelor spiritului și, în registru gidian, a degajării plenare etc. Fragmentele…, de fapt o autofictiune camuflată diaristic după metodă de autenticizare larg utilizată de scriitorii secolului al XIX-lea, sunt toate "126 pagini – hârtie comercială – scrise mărunt, regulat, fără ștersături".

Naratorul anonimizat din cele 24 de capitole foarte scurte notează, totuși, întâmplările deloc eroice, face observații psihosociologice despre iubiri pasagere, caută cu astuție să prindă din zborul inerțial natură pasiunilor, în fine, judecă faptele proprii sau ale celorlalți cu o detașare jucată că plictiseală deziluzionata. Avem dea��a face cu formă aceea de negationism specific spiritelor oripilate de ratare, în condițiile în care ratarea este chiar proteză pentru acțiune a individului. În carnetul găsit pe podul Mirabeau e vorba de "umilință de a rată". Cu toate acestea, imunizarea se face printr-un raționament banal, dar spinal: "Ratezi când te abați din drumul pe care vrei să-l urmezi sau când ajungi acolo unde ți se pare că ar trebui să ajungi. Eu însă nu m-am socotit niciodată sortit unui anume drum. "

Este aici o decrizare a sufletelor căutând satisfacții erotice sau morale. Acceptarea coexistentei contrariilor nu înseamnă vreo constanța, ci un plus de sens pentru provizorat, care se împăca oarecum cu disprețul pentru Descartes: "Păstrez totuși din vechile mele pasiuni o mare aversiune: Descartes.

Am mai spus-o, cred (căci e unul din cele mai sigure adevăruri ale mele), eu nu sunt un om moral și îmi băț joc de asemenea distincții. Dar cred în nebuni și în eroi și în sfinți. "

Nu sunt de găsit în aceste fraze pretenții apodictice, sunt însă influențe stendhaliene și gidiene. Ar putea părea, pe alocuri, că absența moralității este o poltronerie ieftină, că regăsim alianță între indiferentă și insuficiență cerebrală. Suntem asigurați că egotismul derivă dintr-o deșertăciune afirmată de psalmist: "Vanitas vanitatum omnia vanitas!"

Contradicția ambivalentei lumii este a căutătorului de pricini pentru toate ideile mari; Sebastian face aici jocul erorilor autenticiste. Cu aceeași degajare, mută piesele și ideile, caracterele și situațiile și în Femei, subintitulat roman, tipărit întâia data în 1933, cu o copertă realizată de Margaretă Sterian.

Dacă pauperitatea epicului din Fragmente… lasă loc silogismelor sau aforismelor, în Femei se construiește cu oarece minuție, cu un plus de observație psihologică, chiar cu o grijă pentru detaliul poveștii de viață. Plot-urile sunt relativ simple: Ștefan Valeriu trece prin șase experiențe erotice pe care le expune amoralist. Portretele și încercările de fișa psihologică asupra comportamentului femeilor (Renée, Marthe, Odette, Arabela, Emilie, Măria) în intimitate sunt previzibile, dar consistente literar. Nu observația clinică este cea care îi iese, ci tăietură frazei despre pasiunile trăite cu indiferentă față de convenție, cu tot grotescul candorii vinovate, al complexiunii ființelor mai mult sau mai puțin iubite. Felul în care se diversifica tipologiile feminine în contexte erotice uneori bine disimulate în spatele camerei de supraveghere naratoriale, alteori explicite până la concupiscență, pare a valida "teză" lui André Gide privitoare la monovalenta femeii (care nu ar avea caracter, ci doar instincte).