„ În peisajul prozei actuale, descoperim tot mai multe cărți cu tematică ezoterică, aflate la granița dintre literatură și știință, dintre psihanaliză și magie, dintre realitate și realism magic, în care jocul imaginației este pregnant și fascinant, întrucât omul ca ființă individuală, prin specificul și unicitatea lui, este un mecanism complex, pendulând între conștient și subconștient, realități psihologice care se dovedesc a fi insondabile, dar cu atât mai mult stârnesc curiozitate de cunoaștere. Romanul Floarea de castan este o carte despre mysterium disimulat, transpusă într-un limbaj colocvial, dar cu disponibilități de a dezvălui adevărurile ascunse în adâncuri de memorie. Demersul prozaistic este interesant, captivează cititorul, cu atât mai mult cu cât autoarea este persuasivă, încercând să contopească planurile temporale, lăsând să se înțeleagă că suntem reiterări ale aceluiași destin, că omul este o parte a universului și intră parcă în aceleași vârtejuri ancestrale, în același început și sfârșit de lume. De aceea, insolitul roman ascunde în subsidiar o înțelepciune arheală, întrucât autoarea ne trimite înspre spațiul unei referințe oculte, invitându-ne să recunoaștem mersul lui Dumnzeu către oameni și al omului spre îndumnezeire. Amintim în acest sens însemnele religioase din roman, cruce, rugăciune, clopot, mormânt, prezența lui Dumnezeu în situații-limită, sfatul strămoșilor care apar și ei sub spectrul energetic, reeditând cutume, tradiții, ritualuri. În acest context, am putea găsi similitudini cu viziunea lui Mircea Eliade din pespectiva căruia omul nu poate fi separat de sat, de esența sa mistică . -  Elena Netcu, recenzent literar