„Acest eseu, fragment al unei întreprinderi filosofice (sau „speculative, pentru a utiliza vocabularul său) cu totul importante, reia de la rădăcină problema care a pus în mișcare filosofia critică a lui Kant și, prin intermediul soluției pe care Kant i‑a oferit‑o, a rupt în două, pentru a ne exprima astfel, istoria gândirii. Această problemă, formulată în maniera cea mai clară de către Hume, privește necesitatea legilor naturii. Unde își are sursa această pretinsă necesitate, de vreme ce, în mod evident, experiența sensibilă, din care provine tot ceea ce știm sau credem că știm cu privire la lume, nu poate să o garanteze? După cum se știe, Kant îi concede lui Hume că tot ceea ce știm își are sursa în experiență. Însă, nevrând să renunțe la necesitatea legilor naturii, a căror formă matematică și al căror acord cu observația empirică sunt cunoscute de la Newton încoace, Kant trebuie să conchidă că această necesitate, deoarece nu poate proveni din receptarea noastră sensibilă, are o altă sursă: activitatea constituantă a unui subiect universal, pe care Kant îl numește „subiect transcendental.  Distincția dintre receptarea sensibilă și constituirea transcendentală pare a fi cadrul de referință obligatoriu al întregii gândiri moderne, și în special al teoriei „modalităților, respectiv a necesității și a contingenței. Gândirea lui Deleuze și Foucault se învârte tot în jurul ei. Regăsim aceeași distincție ca fundament al alteia, centrală pentru Carnap și tradiția analitică, între științele formale și științele experimentale.  Quentin Meillassoux a arătat cu o forță uimitoare că o înțelegere alternativă a problemei lui Hume, rămasă într‑o oarecare măsură în umbră, în ciuda faptului că e mai „naturală, poate da naștere unui cu totul alt partaj. Asemeni lui Kant, Meillassoux salvează necesitatea, inclusiv cea logică. Dar, asemeni lui Hume, el susține că nu există niciun fundament valabil pe care necesitatea legilor naturii să se poată sprijini. Alain Badiou