Românii au fost la putere în Transilvania secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, alături de nobili, de saşi şi de secui, dar tot atunci a început şi s-a produs treptat, dar implacabil, îndepărtarea lor ca grup distinct de la conducere. Mai întâi, ei erau de credinţă „grecească şi – conform mentalităţii timpului – nu mai puteau fi la putere într-un stat de credinţă „latină, campion al misionarismului catolic, într-un stat care se revendica drept „apostolic şi „marianic (protejat de Fecioara Maria), având menirea declarată să lupte pe toate căile, inclusiv cu armele, contra „păgânilor, a ereticilor şi a schismaticilor.
S‑a văzut repede că aceşti români cuprinşi în Transilvania şi în Ungaria prelungeau masa poporului lor situat spre sud şi spre est, că erau nesiguri în fidelitatea lor faţă de rege şi coroană, că întreţineau, la început mai mult inconştient şi intuitiv, legături cu fraţii lor de peste munţi, de care îi legau atâtea caracteristici comune, inclusiv vechi formaţiuni politice care „încălecau Carpaţii.
Încrederea autorităţilor oficiale ale Transilvaniei şi Ungariei în români a început să scadă, pe măsură ce sporea suspiciunea românilor faţă de aceste autorităţi. Era tot mai clar că, în stăpânirea solidă şi în exploatarea Transilvaniei, autorităţile nu se puteau baza prea serios pe români. Mult mai de încredere pentru rege şi apropiaţii săi erau nobilii (cei făcuţi nobili de către suveran), saşii, secuii etc. , adică acele grupuri de oameni – majoritatea colonişti, veniţi mai de departe sau mai de‑aproape – dăruite cu pământuri şi apoi cu largi privilegii. (Ioan-Aurel Pop)