Autor distins cu Thomas Mann Prize pentru literatura E limpede ca si adultii au nevoie de povesti. Numai ca zanele lor si-au scurtat rochiile, si-au taiat parul care le ajungea candva la calcaie si au invatat sa fie femei, ceea ce e mult mai complicat si mai periculos decat meseria de zana. Un manunchi de istorii cu femei asadar, spuse simplu, captivant, de un povestas a carui viata seamana ca doua picaturi de roua cu a lui Mircea Cartarescu. In fiecare poveste e un sambure de neobisnuit care sta ascuns in carnea obisnuitului, in ordinaro samanta de extraordinar care da rod epic. Un omagiu (adesea in sensul cel mai concret, erotic, al cuvantului) adus femeilorpentru ca sunt femei . Intrebarile criticului: Cine spunea ca scriitorul roman a uitat sa povesteasca? Cine spunea ca e misogin? Fragment din carteaDe ce iubim femeilede Mircea Cartarescu:Cu multi ani in urma am trait o seara ciudata. Viata mea nu e bogata in evenimente, iar pe cele cateva mai expresive pe care mi le amintesc le-am stors la maximum in cartile mele. Totusi, sunt cateva despre care, din diferite motive, n-am putut scrie, caci doar teoretic totul e de vanzarecand esti scriitor. In realitate, mii de scrupule si retineri te fac sa omiti cate-un fapt in aparenta neinsemnat, dar care (si dovada sunt tocmai scrupulele tale) poate fi un tunel catre straturile vulnerabile ale sinelui tau. Noi nu suntem interfata sociala pe care o numim persoana noastra : cineva dindaratul ei, o fiinta incomparabil mai vasta, ne controleaza, modeleaza, cenzureaza de multe ori gandurile si actiunile. In dupa-amiaza acelei zile pariziene vazusem, la Centrul Pompidou, o mare expozitie Andre Breton, pretext, de fapt, pentru o desfasurare de imagerie suprarealista cum rareori poti vedea intr-un singur loc. Ma insotisera prietenii la care locuiam, un cuplu tanar, mixt in mai multe sensuri, caci reunea doua rase, doua religii si doua arte, dar mai ales doua fizionomii extrem de contrastante. Ei ii priveam fata reflectata in sticla vreunui Delvaux si parea chiar de acolo, inconjurata natural de femei goale si blonde asteptand (pe cine?) intr-o gara pustie. Era aidoma lor, cu exceptia parului taiat violent la ceafa si, fireste, a hainelor, intre care faimoasa camasa barbateasca, neagra, in care o vazusem de cele mai multe ori in saptamana cat statusem cu ei. Cum isi gasise romanca asta sibianca algerianul cu care locuia, habar n-am. Legatura mea fusese, fireste, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciana. El era un berber mandru de originea lui, marcata prin tichia de catifea cu ape visinii si cu fund de atlaz albastru de care cred ca nu se despartea niciodata. Altfel, era, ca si ea, haios, nepasator, cam lenes... Imposibil de spus din ce traia. Caci ma-ndoiesc ca din actorie, cum (nici macar nu) pretindea: nu cred ca Othello - singurul rol in care-l vedeam cat de cat - se juca destul de des in acele zile la Paris... Din toata expozitia mi-a ramas in minte doar o singura pictura. Cred ca sunt ticnit: uneori iubesc cate un tablou atat de tare, incat literalmente imi vine sa dau spargere la muzeu si sa plec cu el.