Sunt puţini poeţii care pot să vorbească cu atâta uşurinţă şi lipsă de artificialitate despre iubire. Aşa cum ne-a obişnuit şi-n teatrul său, Brecht nu e afectat, nu caută rime rare şi scrie fără subterfugii. Talentul său e să spună lucrurilor pe nume. Dintre cele peste 2000 de poeme pe care le-a scris în timpul vieţii, aveţi în faţă o colecţie cu cele mai... explicite, dar şi cele mai frumoase în simplitatea lor lipsită de pudoare.   Multe dintre ele interzise în anii ’50 pentru limbajul pornografic, apar acum pentru prima oară în traducere românească, arătându-ne, dacă mai era nevoie, că unul dintre cei mai mari dramaturgi al secolului XX e şi un poet redutabil.   Sonetul al zecelea

Ţi-aş spune „Mustăcel, ca să te pun pe jar,
Căci tare-mi placi când mustăceşti de zor,
Când tragi tu la răspundere pe autor,
Fie că-l pui în pagină, pentru tipar,
Fie că-ţi pune el vreo mână pe sub fustă.

Dar imediat pretinzi că tu nu mă cunoşti,
Că nu faci aia – cu vorbele-mi mă-mproşti –
Cum pot, nătâng, să cred c-ai fi vreo şustă?

Cu ochi străin şi furios îmi stai în faţă:
„Ce crede ăsta că poate să-şi permită?

Sunt uluit, căci m-ai cam lăsat în ceaţă –
Pe când în tine o bucurie tainică-i ivită.
Tot culegând la noul text pari încruntată,
Dar mai apoi îmi cauţi mâna... dintr-odată.