A fost cândva un ceas cu cuc
de-origine helvetă,
în care Cucul, singur cuc,
doar că n-avea servietă,
atât era de birocrat
după opinia Mâţii,
cea cu demarş aristocrat
şi-un pluş ca, -n salcie, mâţii,
a Calului solemn de şah
certat cu linia oablă,
ca şi-a Cocoşului din, ah
sau vai, precară tablă, –
care-l urau pe bietul Cuc
fi’ndcă-i strica lu’ dl
Cocoş & Calului năuc,
plus dnei Mâţe, somnul.
Când Pasărea (ca-n Maeterlinck de-albastră!)
se opune prea-zilnicului râs
şi zbeng al celor trei, –
şi-l pune să-nveţe a zbura pe Cuc!
Dar Mâţa,
Calu-n şchioapăt,
Cocoşul câş...
Ci n-am să-mi duc istoria pân’ la capăt,
căci nu v-aţi mai uita la rest,
satisfăcuţi cu nişte înguste clape
ce, -n acest caz,
n-ar mai şti să mişte pe nimeni. –
Zic, în fine, zău
că, -n textu-mi apolitic,
vorbind pisicile de rău,
nu-s incorect politic.